POSTUL MARE

1. Începutul: Canonul cel Mare

Este important faptul că ne întoarcem acum la ideea şi experienţa Postului ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Aşa cum am spus-o deja, marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia "trebuie" să-şi împlinească obligaţia religioasă — împărtăşania "o dată pe an" — şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte. Iar când nu numai laicatul dar şi mulţi preoţi, în acelaşi timp, au acceptat această idee simplistă şi formală despre Post, adevăratul duh al Postului aproape că a dispărut din viaţă. Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe, care nu poate fi realizată decât dacă se întemeiază pe o înţelegere reală a ritmului şi structurii liturgice a Postului.

La începutul Postului, ca un "debut" al acestuia, ca un "acordaj" înainte de "armonia" deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă. 

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei. Trebuie să învăţăm din nou cum să intrăm într-o lume ca aceea descoperită de Biblie şi cum să trăim în ea; şi nu există o cale mai bună către această lume decât Liturghia Bisericii, care nu reprezintă numai transmiterea unor învăţături biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viaţă. Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la "punctul de plecare" — lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă. 

2. Sâmbetele Postului Mare 

Sfinţii Părinţi compară adesea Postul cu călătoria de patruzeci de ani a poporului ales în pustiu. Ştim din Biblie că pentru a salva poporul Său de la deznădejde şi pentru a le descoperi, de asemenea, planul Său (de mântuire a lumii — n.tr.) Dumnezeu a săvârşit multe minuni de-a lungul acestei călătorii; prin analogie, acelaşi model de explicaţie este dat de Sfinţii Părinţi şi celor patruzeci de zile ale Postului. Deşi finalitatea sa este Paştele, ţara făgăduită a împărăţiei lui Dumnezeu, Postul Paştelui are la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un "popas" special — o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile "euharistice" — Sâmbăta şi Duminica.

Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit "puntea" către viaţa nouă a noii Creaţii. 

De-a lungul Postului, acest înţeles al Sâmbetelor capătă o intensitate deosebită întrucât scopul Postului este tocmai acela de a regăsi sensul creştin al timpului ca pregătire şi pelerinaj şi de a redescoperi starea de "străin" şi "călător" pe care o are creştinul în această lume (I Petru, II, 11). Aceste Sâmbete se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare şi astfel dau Postului ritmul său deosebit. Pe de o parte Sâmbăta, în Post, este o zi "euharistică" marcată prin săvârşirea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Euharistia înseamnă totdeauna sărbătoare. Totuşi, caracterul specific al acestei sărbători este acela că se referă el însuşi la Post ca la o călătorie, răbdare şi osteneală, devenind astfel o "escală" al cărei scop este să ne facă să medităm asupra scopului ultim al acestei călătorii. Aceasta este în mod deosebit vădită în succesiunea citirii Apostolului din Sâmbetele Postului, când pericopele sunt alese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, în care tipologia istoriei mântuirii, peregrinării, făgăduinţa şi credinţa în cele ce vor veni ocupă un loc central.

Sâmbetele Postului, după cum am spus-o mai înainte, au şi o temă sau dimensiune secundară: aceea a morţii. Cu excepţia primei Sâmbete, care este prin tradiţie închinată Sfântului Teodor Tiron, şi celei de a cincea — aceea a Acatistului Bunei Vestiri — cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obştească a tuturor celor care "întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice" au adormit întru Domnul. Această pomenire, după cum am spus-o deja, pregăteşte şi anunţă Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Rugăciunea pentru morţi nu înseamnă doliu şi nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relaţia dintre pomenirea obştească a morţilor în Sâmbetele în general şi în Sâmbetele Postului Mare în special. Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi. 

3. Duminicile Postului Mare 

În prima Duminică, Biserica prăznuieşte "Biruinţa Ortodoxiei" — pomenirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirea cultului icoanelor în Constantinopol la anul 843. Legătura acestei prăznuiri cu Postul Mare este una pur istorică: prima "biruinţă a Ortodoxiei" a avut loc în această Duminică. Acelaşi este adevărul despre prăznuirea, în cea de a doua Duminică din Postul Mare, a Sfântului Grigore Palama. Osândirea detractorilor săi şi apărarea învăţăturilor sale de către Biserică în secolul al XlV-lea a fost aclamată ca a doua biruinţă a Ortodoxiei şi, din acest motiv, prăznuirea sa anuală a fost rânduită pentru cea de a doua Duminică a Postului Mare. Importante şi pline de înţeles — după cum sunt în sine —, aceste pomeniri sunt independente de Postul Paştelui într-atât încât putem să le plasăm în afara domeniului acestei lucrări. Mult mai "integrate" în Postul Paştelui sunt pomenirile Sfântului Ioan Scărarul în cea de a patra Duminică şi ale Sfintei Maria Egipteanca în cea de a cincea Duminică. În amândouă, Biserica vede mesagerii ascetismului creştin — Sfântul Ioan exprimând rânduielile ascetismului în scrierile sale, iar Sfânta Maria în viaţa sa. Pomenirea lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a Postului este în mod evident destinată să încurajeze şi să inspire străduinţele credincioşilor în ostenelile lor duhovniceşti din timpul Postului.

4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce 

A treia Duminică a Postului este numită "închinarea Sfintei Cruci". La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă ci în termeni de biruinţă şi de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) ale Canonului Duminicii sunt luate din slujba pascală — "Ziua învierii" — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paştelui. Înţelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătăţirea Postului. Pe de o parte străduinţele psihice şi duhovniceşti, dacă sunt sincere şi consecvente, încep să se facă simţite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin şi încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul călătoriei noastre, iar razele Paştelui cresc în strălucire. Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, aşa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: "Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Matei, VIII, 34). Dar nu putem să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Şi pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuieşte, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci şi putere celorlalţi.

Se mai explică prăznuirea de azi şi în alt chip. După cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi termină şi restul drumului, tot aşa şi acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinţii Părinţi la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, spre a ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii. 

Sau altă explicaţie. După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui şi sceptrul, iar în urmă vine şi el, plin de veselie şi de bucurie pentru biruinţa avută, iar împreună cu el se bucură şi supuşii, tot aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruinţa asupra morţii şi că are să vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, crucea cea de viaţă făcătoare, care ne umple de multă bucurie, ne dă foarte mare uşurare şi ne pregăteşte să fim gata să primim pe împărat şi să scoatem strigăte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului. 

A fost aşezată Sfânta Cruce în săptămâna de la mijloc a postului celui de patruzeci de zile pentru următoarea pricină: Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul cel din Mera, din pricina asprimii, amărăciunii şi lipsei de trai bun ce ne face postul. După cum dumnezeiescul Moise când a băgat lemnul în mijlocul izvorului 1-a îndulcit, tot aşa şi Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Roşie cea spirituală şi ne scoate de la nevăzutul Faraon, prin lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, îndulceşte amărăciunea postului celui de patruzeci de zile şi ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie până ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual. 

Sau altă explicaţie. Deoarece crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească şi de lăcomia lui Adam, dar în acelaşi timp să ne arate prin pomul acesta şi înlăturarea osândei lui. În adevăr dacă mâncăm din el nu mai murim, ci trăim. 

"Prin puterea Crucii, Hristoase Dumnezeule, păzeşte-ne de ispitele celui viclean, învredniceşte-ne să ne închinăm dumnezeieştilor tale Patimi şi Învierii celei purtătoare de viaţă, ducând la capăt cu uşurinţă calea acestui post de patruzeci de zile şi ne miluieşte pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor. Amin." 

Astfel, întăriţi şi liniştiţi, începem partea a doua a Postului, încă o săptămână şi, în cea de a patra Duminică, auzim vestirea: "...Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia" (Marcu, IX, 31). Accentul se mută acum de la noi, de la pocăinţa şi ostenelile noastre, către faptele ce s-au făcut "pentru noi şi pentru a noastră mântuire". 

"Doamne, Dumnezeule, Cel ce ne-ai dat să pregustăm astăzi prin învierea lui Lăzar Sfânta Săptămână cea înainte-strălucitoare, ajută-ne să săvârşim călătoria postului. Ajungând la cea de-a doua vreme a postirii să punem început vieţii dumnezeieşti, ca atingând săvârşirea ostenelilor noastre să primim bucuria cea nepieritoare." 

La Utrenia din Joia celei de a cincea săptămâni auzim încă o dată Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de data aceasta în totalitatea sa. Dacă la începutul Postului acest Canon a fost ca o uşă ce ne-a condus către pocăinţă, acum, la sfârşitul Postului, el pare ca un "rezumat" al pocăinţei şi ca o împlinire a acesteia. Dacă la început îl ascultam doar, acum, cuvintele sale, pline de înţeles, au devenit cuvintele noastre, plângerea, nădejdea şi pocăinţa noastră şi, de asemenea, o "evaluare" a nevoinţelor noastre postiitoare: cât de multe din acestea au devenit cu adevărat ale noastre? Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocăinţe? Pentru că toate cele ce ne privesc se apropie de sfârşit, de acum înainte îi urmăm pe ucenici, care "erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi lisus mergea înaintea lor". Iar lisus le-a spus: "Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da pe mâna păgânilor, şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia" (Marcu, X, 32—45). Aceasta este Evanghelia celei de a cincea Duminici. 

Tonul slujbelor Postului se schimbă. Dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem făcuţi să înţelegem că această curăţire nu reprezenta o finalitate în sine, ci ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi improprierea tainei Crucii şi Învierii. Sensul nevoinţelor noastre ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine şi pe care acum o uităm pur şi simplu. Şi în timp ce-L urmăm, urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, suntem "uimiţi şi temători". 

5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim 

A şasea şi cea din urmă săptămână a Postului este numită "Săptămâna Stâlpărilor". În timpul celor şase zile care premerg Sâmbetei lui Lazăr şi Duminicii Stâlpărilor (Floriilor — n.tr.), slujbele Bisericii ne îndeamnă să fim urmăritorii lui Hristos, după cum întâi El însuşi ne vesteşte moartea prietenului Său iar apoi începe călătoria Sa către Betania şi Ierusalim. Tema şi tonul săptămânii sunt date Duminică seara, la Vecernie:

"începând cu dragoste a şasea săptămână a cinstitului post, să aducem credincioşilor cântare înaintea prăznuirii stâlpilor Domnului Celui ce vine în slavă cu puterea dumnezeirii în Ierusalim, ca să omoare moartea." 

Centrul atenţiei este Lazăr, boala sa, moartea sa, mâhnirea rudeniilor sale şi răspunsul lui Hristos la toate acestea. Întreaga săptămână este astfel petrecută în contemplaţia duhovnicească asupra viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte — întâi în persoana prietenului Său, apoi în însăşi moartea lui Hristos. Este apropierea acelui "ceas al lui Hristos" despre care El a vorbit adesea şi spre care a fost orientată întreaga sa slujire pământească. 

Învierea lui Lazăr, minunata prăznuire a acelei Sâmbete unice, se află spre sfârşitul Postului Mare. În Vinerea de dinainte cântăm: "Săvârşind patruzeci de zile cele de suflet folositoare...", iar în termeni liturgici, Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor (a Floriilor) sunt "începutul Crucii". Dar ultima săptămână a Postului Mare, care este o continuă înainte-prăznuire a acestor zile, este revelarea ultimă a înţelesului Postului. 

Aşadar este foarte important să redescoperim înţelesul şi ritmul Postului ca adevărata pregătire pentru marele astăzi al Paştelui. Am văzut până acum că Postul are două părţi. Înaintea Duminicii Sfintei Cruci, Biserica ne îndeamnă să ne concentrăm asupra noastră, să luptăm împotriva cărnii şi a plăcerilor, a răului şi a tuturor celorlalte păcate. Dar chiar şi atunci când împlinim acestea, suntem permanent îndemnaţi să privim înainte, să măsurăm şi să motivăm efortul nostru prin "ceva mai bun" pregătit pentru noi. Apoi, din Duminica Sfintei Cruci, taina suferinţei lui Hristos, a Crucii şi a Morţii Sale, sunt acelea ce devin centrul slujbelor Postului. Devin "urcuşul spre Ierusalim". 

În cele din urmă, de-a lungul acestei ultime săptămâni de pregătire începe prăznuirea tainei. Nevoinţa postului ne-a făcut capabili să dăm la o parte tot ceea ce de obicei şi statornic ascunde obiectul central al credinţei, al nădejdii şi al bucuriei noastre. Timpul însuşi, ca să zicem aşa, se apropie de un sfârşit. El este măsurat acum nu prin preocupările şi grijile noastre uzuale, ci de ceea ce are loc în drumul spre Betania, şi mai departe, la Ierusalim. Iar, o dată în plus, toate acestea nu sunt retorice. Pentru oricine care a gustat din viaţa liturgică adevărată — fie aceasta numai o dată şi fie chiar imperfect — este aproape de la sine înţeles că din momentul în care auzim: "Bucură-te Betanie, casă a lui Lazăr!..." iar apoi: "... mâine Hristos vine..." lumea exterioară devine uşor ireală, iar unii aproape că suferă când intră într-un contact zilnic şi necesar cu aceasta (cu lumea exterioară — n.tr.) "Realitatea" este aceea care se desfăşoară în Biserică, în acea prăznuire care, zi după zi, ne face să realizăm ce înseamnă să aştepţi şi de ce creştinismul este, mai presus de orice aşteptare şi pregătire. Astfel, atunci când acea seară de Vineri se apropie şi cântăm "săvârşind cele patruzeci de zile cele de suflet folositoare..." nu am împlinit doar o "obligaţie" creştinească anuală, suntem pregătiţi să ne impropriem cuvintele pe care le vom cânta ziua următoare: 

"Prin Lazăr te pradă Hristos pe tine, moarte, dar unde-ţi este biruinţa, iadule?"